Am uitat de această campanie,
recunosc cu ruşine.
Ar trebui să public un luuung şir de
cărţi din care să extrag capitolele, ceea ce voi şi face.
De când am ajuns în Germania, am
început să citesc din
Jurnalele lui Stefan:
Nesatul
Totul s-a schimbat în mine. Trupul, dorinţele, apetitul.
Sufletul.
În scurta mea viaţă de şaptesprezece ani, am fost martor la
mai multe tragedii decât ar trebui cineva să vadă … şi am fost cauza a mult
prea multe dintre ele. Port cu mine amintirea morţii mele şi a fratelui meu. Mă
bântuie sunetul ultimelor noastre respiraţii din deasa pădure de lângă Mystic
Falls, în Virginia, şi imaginea trupului fărăr viaţă a tatălui meu, pe podeaua
camerei lui de lucru, din magnifica moşie Veritas. Încă simt mirosul bisericii
carbonizate în care-au ars vampirii din oraş.
Apoi,
trebuie să recunosc, nu citisem Jocurile Foamei până atunci. De fapt, eram de
părere că nu sunt cine ştie ce lucru şi nu merită osteneala de a citi 3 cărţi.
Şi din lipsă de altceva, am început să mă cufund în lumea lui Kattnis Everdeen.
Acum o recomand tuturor, o carte care îţi arată cât de norocos eşti.
Jocurile Foamei
Când
mă trezesc, cealaltă parte a patului e rece. Degetele mi se întind, căutând
căldura lui Prim, dar nu găsesc decât ţesătura aspră a cuverturii ce acoperă
salteaua. Probabil c-a visat urât şi s-a culcat în patul mamei. Bineînţeles c-a
făcut-o. Azi e extragerea.
Mă
ridic într-un cot. În dormitor e destulă lumină ca să le pot vedea. Surioara
mea, Prim, încovrigată pe o parte, înconjurată de trupul mamei, cu obrazul
lipit de al ei. În somn, mama pare mai tânără, tot veştejită, dar nu epuizată.
Faţa lui Prim e tot ca o primulă, de la care îi vine numele.
Jocurile Foamei: Sfidarea
Strâng
în palme sticla plată, deşi aerul îngheţat a absorbit căldura ceaiului de multă
vreme. Frigul mi-a crispat muşchii. Dacă o haită de câini sălbatici şi-ar face
apariţia în clipa asta, şansele de a mă căţăra într-un copac înainte de atacul
lor, n-ar în favoarea mea. Ar trebui să
mă ridic, să mă mişc, să scap de înţepeneala picioarelor, însă continui să
rămân locului, tot atât de neclintită ca piatra pe care stau, în timp ce zorile
prind să lumineze pădurea. Nu mă pot lupta cu soarele. Nu pot decât să privesc,
neajutorată, cum mă târăşte spre o zi la care de mai multe luni mă gândesc cu
groază.
Jocurile Foamei: Revolta
Îmi
privesc pantofii, urmărind cum se aşterne pe pielea uzată un strat fin de
cenuşă. Aici fusese aşezat patul pe care îl împărţeam cu Prim, sora mea. Iar
acolo fusese locul mesei de bucătărie. Cărămizile şemineului prăbuşit, acum un
morman carbonizat, oferă un punct de referinţă pentru localizarea restului
casei. Cum altfel m-aş putea orienta în marea acestor tonuri de gri?
Din
Districtul 12 n-a mai rămas aproape nimic. Acum o lună, bombele incendiare ale
Capitoliului au ras de pe suprafaţa pământului casele minerilor săraci din
Filon, prăvăliile din oraş, până şi clădirea Justiţiei. Singurul loc care a
scăpatde incinerare a fost Cartierul Învingătorilor.
Jurnalele Vampirilor: Intoarcerea: Suflete Umbra
-
Dragă
Jurnalule, şopti Elena, cât de frustrant poate fi totul! Te-am lăsat în
portbagajul Jaguarului şi acum e ora două dimineaţa. Îşi împuse cămaşa de
noapte cu degetul, de parcă ar fi făcut o bifă acolo. Apoi şopti şi mai încet,
rezemându-şi fruntea de fereastră: şi mi-e frică să mă duc afară … în întuneric
… şi să te iau. Mi-e frică!
Mai împunse o dată cu degeteul şi
apoi, simţind cum lacrimile îi alunecă pe obraji, îşi deschise fărăr tragere de
inimă mobilul pe înregistrare. Era o irosire prostească a bateriilor, dar nu
putea să nu o facă.
Brida
Am
stat toată noaptea într-o cafenea din Lourdens. Eu, un pelerin al drumului
sfânt al Romei, ce trebuia să meargă multe zile pentru a-şi căuta Darul. Ea,
Brida O’Fern, deţinea controlul asupra unei părţi din acest drum.
Într-una
din nopţile acelea m-am hotărât s-o întreb dacă fusese emoţionată să vadă
abaţia ce făcea parte din drumul în formă de stea pe care iniţiaţii îl parcurg
în Pirinei.
-
N-am ajuns acolo, a răspuns ea.
Am
rămas surprins. Totuşi, ea déjà avea un Dar.
-
Toate drumurile duc la Roma, zise Brida,
folosindu-se de un vechi proverb pentru a-mi spune că Darurile se pot descoperi
în orice loc.
Veronika se hotaraste sa moara
În
ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărî că sosise, în fine!, mometul să se
sinucidă. Îşi făcu meticulous curăţenie în camera pe care o închiriase într-o
mănăstire de călugăriţe, opri încălzirea, se spălă pe dinţi şi se culcă.
Luă
de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc să le sfărâme şi
să le amestece cu apă, se hotărî să le ia una câte una, căci e întotdeauna e o
distanţă între faptă şi intenţie, or, ea vroia să aibă libertatea de a se
răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare comprimat pe care-l înghiţea, se
simţea şi mai convinsă: după cinci minute, flacoanele erau goale.
Mai sunt cateva carti, pe care nu le-am terminat inca. Le voi posta mai tarziu.
